Cădere, cădere… Nebună cădere de frunze, Ce faceți un imens gol, în sufletu-mi neostoit. Mișcare, mișcare… Continuă mișcare, Și frig ce pătrunzi prin haine în trup, și din trup treci în suflet. Și păsări, voi păsări Ce treceți pe nouri; Voi treceți ca gânduri, voi treceți ca doruri, și sufletu-mi rămâne mai pustiu și gol. Vai toamnă, tu toamnă Ce umedă toamnă, Ce tristă și rece, ce rea și pustie, vai vouă, vai nouă, vai mie… De-ar trece îndată, de-ar trece cândva, Dar ritmuri funebre mă strâng, mă-mpresoară, Mă fac să suspin de dorul dulcei veri a copilăriei, ce n-o să mai fie. Rămâne în mine o mare durere Și-ți spun ție copilărie la revedere, Căci vremea ce trece devine mai rece, și viață-i mai crudă și dorul mai plin, Și nu mai găsesc în mine senin. Deodată speranța apare… Dispare… Vai, piere… murit-a și toamnă, murit-a și viață, murit-a în mine și orice speranță. Dar… iată… un vis… ce apare în mine, Un vis care vine, și vine, da vine, Prin mine, spre tine, viață. Matura gândire în mine apare Căci toamna-i visare. #VirgilProfeanu (reeditată după poezia toamna, creație proprie -1993)