Am pornit într-o zi să mă plimb pe o plajă pustie, Și am crezut că zbor. Nisipul era de-un albastru ca cerul, dar încă simțeam sub tălpi atingerea lui… poate însă erau norii pe care îi simțeam în zborul meu de abia început. Departe am văzut păsări plutind pe albastrul nisipului… m-am simțit deodata pasăre. Dupa o vreme nu am mai dat din aripi, nici ele nu dădeau…Am început să mă prăbușesc, dar norii m-au ținut să nu cad. Nu am înțeles nici până azi dacă erau nori sau nisipul albastru. Într-un târziu am zărit un om care plutea și el. Și am înțeles că nu sunt atât de special pe cât mă visam, sau poate era și el la fel de special ca mine. Dar doi eram deja prea mulți. Voiam să fiu singurul special… … asta înseamnă singurătate… Și am înțeles că e mai bine să fii ca ceilalți, decât să fii de unul singur… Lăsandu-mă cu picioarele din nori pe pământ am văzut că nisipul era de-un galben ca aurul… Fusese albastru doar în imaginația mea… Iar plaja era plină de oameni ca mine și de oameni ca el, dar care se mulțumeau să fie ca toți ceilalți. De-atunci am renunțat la himerele dspre mine. Și am găsit apoi visele despre noi, despre oameni, despre prieteni, despre familie. …m-am regăsit fiind om și având oameni lângă mine… …oameni ca tine, ca mine, ca noi… by virgil profeanu https://www.youtube.com/watch?v=yImR_5BiUSU&feature=share